Războiul pe care nu îl vezi (doc)

„Naţiunile s-au lăsat uşor convinse, în ultima vreme, să împrumute miliarde pentru a purta războaie; nici o naţiune nu a făcut, însă, vreun mare împrumut pentru educaţie. Probabil că nici o naţiune nu este suficient de bogată, pentru a-şi permite să plătească atât pentru război, cât şi pentru civilizaţie. Va trebui să facem o alegere, în curând – nu le putem avea pe amândouă !”
Abraham Flexner
(1866-1959)
Prin ultimul şi extraordinarul său documentar, The War You Don’t See, lansat în data de 12 decembrie 2010, în reţeaua SBS, un curajos şi respectat reporter britanic, australian la origine, John Richard Pilger, revine la un subiect ce nu a fost revitalizat îndeajuns, neadevărul grotesc al „armelor de nimicire în masă”, un concept ceţos, amplificat cu înverşunare şi făcut a fi credibil de jurnaliştii servili, care, după mascarada organizată de guvernul american la 11 septembrie 2001, au părut să-şi fi pierdut curajul în masă.
Filmul ne poartă prin timp, printr-o investigaţie meticuloasă şi incisivă, ce analizează la rece rolul mass media în orice război „modern”, refăcând istoricul raportărilor jurnaliştilor „încorporaţi” şi independenţi, de la masacrul din primul război mondial, până la distrugerea Hiroshimei şi de la invazia din Vietnam, până la actualul război din Afganistan şi dezastrul din Irak.
Pe măsură ce armele şi propaganda au devenit tot mai sofisticate, natura războiului s-a confundat tot mai mult cu un gigantic câmp de luptă electronică, în care jurnaliştii au jucat un rol primordial, iar civilii, aşa cum dovedesc şi statisticile ce apar pe ecran, au căzut din ce în ce mai des victime, ajungându-se la cifre ce sfidează înţelegerea şi bunul simţ.
Într-un interviu prilejuit de lansarea filmului la Sydney, în faţa unei audienţe de peste 400 de persoane, Pilger declara:
„Ne aflăm aici, în această seară, pentru a vorbi despre mass media şi modul cum ea informează sau dezinformează, modul cum prezintă informaţia sau o omite. Filmul a fost conceput ca o critică la adresa principalelor reţele de televiziune din Marea Britanie şi SUA, dar toate problemele ridicate în film se aplică şi aici în Australia, unde este mai mult decât evidentă o problemă gravă de comunicare. Este problema controlului asupra mass media, faptul că există asemenea forţe dominatoare, ca de exemplu a organizaţiei lui Murdoch, în întreaga presă scrisă şi a unei dominări intelectuale asupra majorităţii restului mass media. Acestea sunt probleme ce au fost ilustrate, cred eu, destul de clar, de mesajul filmului şi tot ceea ce am afirmat despre aceste masive corporaţii, se aplică şi pe plan local.”
Pilger susţine, documentat, că pentru tot ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat în Afganistan, Irak, Israel sau teritoriile palestiniene ocupate, mass media principală nu a făcut decât să susţină papagaliceşte punctul de vedere oficial, forţa acestui film constând în colosala scară a victimizării civililor, care, în contextul ştirilor, a fost minimalizată până la a nu mai apărea deloc, deşi reprezintă un fundal mult prea profund, al conflictelor imperiale ale ultimului secol, pentru a mai putea fi ignorat.
Este un prim documentar în care apare într-un interviu Julian Assange, creatorul Wikileaks, site-ul ce pare să creeze mari probleme administraţiei americane, prin numărul imens de documente secrete ce le aparţin, care au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice pe site, cu un egal respect – dar cred eu şi puţin ironic, totuşi – fiind tratat şi postul aşa-zis independent Al Jazeera, pe care tocmai Wikileaks l-a acuzat, de curând, că ar fi manipulat de guvernul din Qatar.
În privinţa Wikileaks, personal am oarecari rezerve, pe de o parte, fiindcă au existat destule voci care susţineau că este doar un site pretext, folosit de americani pentru a extinde legislaţia restrictivă „antiteroristă” şi asupra internetului, interzicând orice gen de site incomod, iar, pe de altă parte, fiindcă dezvăluirile făcute de Wikileaks nu au fost chiar atât de senzaţionale, aşa cum li s-a făcut reclamă.
Cinstit vorbind, însă, ar putea exista şi explicaţii logice: în primul rând, documentele ce ajung la Wikileaks au doar caracter secret – regimul de acces la documentele strict secrete fiind mult prea dur, pentru a putea fi sustrase cu tot atâta uşurinţă, de militarii americani ce se opun, astfel, propriei politici agresive globale – iar, în al doilea rând, regimurile opresive mondiale, auto-intitulate democraţii, au învăţat de multă vreme să nu mai lase urme, evitând să-şi mai detalieze planurile mizerabile în documente, ce pot fi scăpate din vedere, ulterior.
Nimic nou, de altfel, din partea ocultei mondiale care a acumulat mii de ani de clandestinitate: Stalin desfăşura şedinţele biroului politic executiv, fără a permite simpla notare, nicidecum stenografierea discuţiilor şi, chiar mai mult de atât, s-a exprimat în clar, de la tribuna congresului P.C.U.S., reamintindu-le „tovarăşilor” că regimul le permite să facă aproape orice, cu o singură condiţie… să nu lase urme în scris.
Filmul pune o întrebare foarte neplăcută pentru jurnalişti:
„Să se fi transformat, oare, mass media principală, în complicea regimurilor politice generatoare de războaie ?”
Răspunsul evident este cel pozitiv, aşa cum şi dovedeşte John Pilger, focalizându-ne atenţia asupra celor mai recente conflicte, din Afganistan şi Irak şi, desigur, asupra modului cum au fost portretizate de posturile principale de televiziune din Marea Britanie şi SUA.
Detest profund tagma jurnalistică, fiindcă, fără complicitatea ei, activitatea Marelui Manipulator nu ar rămâne decât la nivelul unor simple şoapte în umbră, dar acest documentar mă obligă totuşi să recunosc că vina nu îi aparţine în totalitate, motivaţiile putând foarte puternice şi convingătoare:
– la modul surprinzător, jurnalişti reputaţi ca Omaar Rageh, corespondent BBC în Irak şi Afganistan, David Rose de la Observer şi, aproape de necrezut, pilonul principal al ştirilor CBS, vreme de peste 25 de ani, Dan Rather, îşi fac cinstit mea culpa, recunoscându-şi superficialitatea cu care au tratat propaganda guvernamentală, ce a permis agresiunile recente, în absenţa oricăror justificări concrete, rapiditatea desfăşurării evenimentelor şi puternicul curent de opinie anti-arab, creat de 9/11, antrenându-i în circul planetar;
– trusturile media au căzut de multă vreme în mâinile unor magnaţi ca Rupert Murdoch, ce deţine Fox News (a cărui înrudire, prin alianţă, cu familia de mincinoşi propagandişti a lui Freud, am menţionat-o cu alte ocazii) sau Ted Turner, proprietarul CNN, care şi-au clarificat de multă vreme opţiunile eugenice, blocând fără îndoială orice iniţiativă incomodă a jurnaliştilor subordonaţi;
– presiunile politice pot fi extrem de puternice, o poziţie verticală putându-te lipsi, lejer, de accesul la sursele de informare guvernamentale sau chiar de funcţia deţinută (dacă telefonul de protest al vreunei ambasade sună bine în urechea redactorului-şef), iar acceptarea statutului de jurnalist „încorporat” denotă, de la sine, renunţarea la posibilitatea de a exprima o opinie independentă;
– voci lucide ca ale lui Scott Ritter, fostul şef UNSCOM – ce declarase repetat distrugerea stocurilor şi a infrastructurii de producţie a armelor de nimicire în masă, din Irak, încă din 1998 – sau a laureatului premiului Pulitzer, Charles Hanley – care s-a încăpăţânat să verifice personal, încă din ianuarie 2003, site-urile fantomă declarate de Bush, Cheney, Rice sau Powell – pur şi simplu nu au putut fi auzite, în corul general de osanale proguvernamentale;
– în ultimă instanţă, dintre cei ce au rămas independenţi, prea puţini au ajuns la vârsta senectuţii, ca John Pilger, majoritatea sporind rândurile jurnaliştilor asasinaţi (peste 300 numai de la declanşarea campaniei irakiene) sau ajungând infirmi ca palestinianul Imad Ganin, ce a fost folosit drept ţintă de soldaţii israelieni.
Concluzia nu poate fi decât una singură: din orice conflict, marele public va recepta doar o imagine filtrată şi fragmentată, amploarea victimelor din rândul civililor fiind ascunsă cu mare grijă sau prezentată în statistici impersonale şi exact la fel se va întâmpla şi cu abuzurile trupelor „eliberatoare”, NATO sau ale vreunei coaliţii ad-hoc, asupra populaţiei civile din ţările invadate, scandalul de la Abu Ghraib reprezentând o simplă excepţie.
Putem face şi singuri calculele, deşi rezultatele s-ar putea să ne îngrozească: din 147 de victime afgane inocente, ale unui bombardier B-1, forţele NATO s-au decis să recunoască doar 25, deci dacă respectăm proporţia acceptată oficial, de 1/6, ne putem face o imagine obiectivă privind amploarea distrugerilor provocate de imperiile democrate, plecând de la cifrele recunoscute, ce ar justifica perfect acea creştere de la 10%, la nivelul primului război mondial, la 90%, în timpul celui de-al doilea conflict anti-irakian.
O atitudine aproape radical opusă, celei a jurnaliştilor menţionaţi anterior, întâlnim la cei ce deţin încă funcţii înalte, ca Fran Unsworth, redactor-şef al ştirilor BBC sau David Mannion, editor-şef al ITV News, întrebările pertinente ale regizorului reuşind să-i umple de ridicol pe cei doi, care continuau să nege un lucru evident: spaţiul de emisie nu aparţine în egală măsură ambelor tabere, aflate în dispută.
Formarea unei opinii personale corecte, privind orice eveniment politic, presupune în principal existenţa unei informări obiective şi tocmai acest drept ne este negat de mass media oficială, care prezintă orice informaţie la modul trunchiat, filtrat, deformat sau, pur şi simplu, mincinos, dar înainte de a blama această forţă modernă a oricărui stat, nu ar fi rău să ne analizăm şi propria comoditate, fiindcă în majoritatea cazurilor informaţia reală există şi poate fi accesată, dar preferăm să tragem concluzii comode, răsfoind o fiţuică jurnalistică sau butonând o telecomandă.
În cazul conflictului irakian, în timp ce americanii făceau reclamă bombelor inteligente, ce cruţă viaţa civililor, doctrina lor publică, aplicată în Irak, „Shock and Awe”, spunea adevărul în faţă, urmărind scopuri macabre, total diferite de propaganda oficială – „paralizarea ţării şi distrugerea producţiei de alimente, rezervelor de apă şi a infrastructurii” – ca să nu mai menţionez încălcarea brutală a convenţiilor de la Geneva, prin folosirea muniţiei cu uraniu sărăcit sau a fosforului alb, nu împotriva trupelor irakiene operative, ci împotriva civililor.
În acelaşi sens, este uimitoare declaraţia lui John Pilger, făcută în faţa cenotafului armatei britanice din Staffordshire, cu zidurile pe jumătate pline de numele victimelor, înregistrate într-o perioadă de pace, fiindcă exemple istorice există, dar au fost uitate convenabil: în perioada de pace 1939-1941, prin grija favoritului ocultei mondiale, Stalin, armata sovietică a înregistrat mai multe pierderi decât armata germană, aflată în război, din cauza campaniilor „eliberatoare” din republicile baltice şi a conflictului de iarnă karelian.
Pe de altă parte, opinia mea personală este că decizia de declanşare a conflictelor imperiale actuale nu a aparţinut niciodată americanilor, ci casei regale britanice, care este prezentată fals ca fiind decorativă şi lipsită de orice putere politică efectivă, fiindcă uităm adesea că nu politicul dictează economicul, ci invers, iar, dacă analizăm cu atenţie lumea actuală, vom descoperi că marile averi continuă să se afle în mâinile aceloraşi nenorocite familii nobiliare – botezate „Black Nobility” de cunoscători – criminalii cu sânge albastru, ce ne conduc cu ferocitate din vremuri imemoriale.
Recunosc că acest documentar mi-a rezolvat şi două probleme de conştiinţă.
O vreme am evitat să-l traduc, în principal din cauza unor imagini şi situaţii, care nu pot genera decât groază, furie şi neputinţă şi pe care nu le voi descrie, fiindcă le veţi remarca şi singuri, cu siguranţă.
Apoi, documentarul abordează, către final, o temă pe care am ignorat-o ceva vreme, fiindcă un act legislativ murdar, ca legea 107/2006, ce aprobă OUG 31/2002, impune tăcerea, încălcând constituţia şi acel penibil drept al omului privind libertatea de exprimare – ce se dovedeşte clar a fi doar un privilegiu temporar, aşa cum am afirmat cu altă ocazie – deşi se aruncă asupra noastră, ca naţiune, acuzaţii de o sălbăticie extremă.
Întreaga civilizaţie occidentală sau albă, dacă doriţi, este de zeci de ani victima unei propagande insidioase, perpetuată în principal de Hollywood, ce a demonizat populaţiile de origine arabă, în beneficiul unui stat sionist marionetă, înfiinţat samavolnic prin decizie ONU, în 1948, ca oficină militară a familiei Rothschild.
O trupă de khazari putred de bogaţi, a pus pumnul în gură planetei, confiscând suferinţa evreului de rând, din timpul celui de-al doilea război mondial, pe care tot ei, khazarii, l-au regizat şi finanţat.
Ştim, de la 1776, că SUA aparţine familiei Rothschild – prin intermediul familiilor paravan Harriman, Rockefeller, Morgan, Mellon, Dulles, Bush ş.a.m.d. – ştim, de la 1815, că Anglia le aparţine financiar tot lor, legea fiind dictată de City şi Black Nobility, ştim că Israelul le aparţine încă de la înfiinţare şi mai ştim că evrei oneşti, ca profesorul universitar Norman Finkelstein, spun de zeci de ani adevărul, în această privinţă, deplângând suferinţa populaţiei palestiniene, martirizată de o bandă de golani sionişti – înarmaţi până în dinţi – ce nu are nimic de-a face cu evreul supravieţuitor al lagărelor de concentrare.
Mă întreb:
Oare câte ar mai trebui ştiute, ca să nu mai depindem de nimeni, când ne formăm opinia în privinţa politicii mondiale ?
Cât ar mai trebui să ştim, în afară de un simplu proverb german care spune:
„Un mare război lasă o ţară cu trei armate – una de infirmi, una de jelitori şi una de hoţi.”
În data de 31 mai 2010, Israelul a sfidat inutila legislaţie internaţională, atacând în ape internaţionale, o flotilă paşnică cu ajutoare umanitare, destinate populaţiei din Fâşia Gaza, atac ce s-a soldat conform documentarului cu 9 morţi, executaţi de la mică distanţă, deşi radiouri din Israel anunţau, la data atacului, 19 morţi şi zeci de răniţi.
Cum s-a justificat Israelul ?
Purtător de cuvânt israelian, Mark Regev, portavocea vedetă a guvernului, a declarat, sfidător, că marinarilor israelieni li s-a recomandat:
„Veţi folosi forţă minimă şi moderaţie maximă !”
Nimic mai adevărat şi exact aşa s-a şi întâmplat, fireşte, fiindcă israelienii nu au depus cine ştie ce efort, împuşcând în ceafă acei activişti şi au dat dovadă şi de moderaţie extremă, folosind un singur glonţ pentru fiecare în parte.
Dacă nu vom mai uita niciodată, că cei care urlă cel mai tare despre „patriotism”, „onoare” şi „drapel”, sunt cei care nu ajung niciodată pe câmpul de luptă – nici ei, nici neamurile lor – ci se mulţumesc cu a face averi de pe urma războaielor, dacă nu vom mai uita niciodată că mass media principală se va situa, permanent, de partea puterii, în regizarea spectacolului mondial, dacă nu vom mai uita niciodată, că numai banul justifică orice conflict lansat în numele „democraţiei” şi al „libertăţii”, atunci vom avea şansa de a înţelege, o dată pentru totdeauna, imaginea ce doar se întrevede prin perdeaua de fum lansată de propaganda oficială, indiferent dacă poartă numele de buletin de ştiri sau campanie de relaţii publice.
Comentariu de Marian Matei
„Lumea a achiziţionat strălucire fără înţelepciune şi putere fără conştiinţă. Lumea noastră aparţine unor giganţi nucleari şi unor infantili etici. Ştim mai multe despre război, decât ştim despre pace şi mai multe despre ucideri, decât ştim despre viaţă.”
Omar Nelson Bradley,
general american (1893-1981)
Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Părerea ta ... dacă „pari” altfel

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: