Demonstrez pentru români

Precizare: cei care nu se consideră creștini cu convingerea și cu fapta, cei pe care sfaturile și legile lui Dumnezeu și ale lui Iisus nu îi afectează, nu are rost să piardă timpul citind acest articol. Să meargă mai bine în centrul orașului unde locuiesc, să strige „JOS !” cu cine vor ei și să aștepte, poate îi va auzi cineva. Că de rezolvat, tot nu vor rezolva nimic. Pentru ceilalți, cei care înțeleg că noi oamenii și destinul nostru individual și ca omenire, per ansamblu, sunt strâns legate de relația noastră cu Dumnezeu, încerc să arăt cauza reală a celor ce se întâmplă în lume și singura modalitate de acțiune care are șanse de reușită! Puteți citi întâi comentariul de la final și doar apoi, ca „documentație suplimentară” cele patru citate.

În acest articol citez o parte din cartea1984 a lui George Orwell, articolul Frica de schimbările economice a lui Teodor Danalache, o parte din cartea Cărarea împărăției a părintelui Arsenie Boca și un pasaj din Vechiul Testament, respectiv Isaia 5 – Via neroditoare. Legătura dintre cele patru materiale o voi face la final, într-un comentariu.

1984 a lui George Orwell

Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintâi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloşiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviaţiile – toate au izvorât direct din teoriile lui. Undeva, nu se ştie bine unde, Goldstein este încă în viaţă şi-şi organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecţia străinilor care-l plătesc, sau, aşa cum se zvoneşte din când în când, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.
Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de câte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Faţa aia prelungă şi osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, şi cu bărbuţa ascuţită, ca de ţap. O figură inteligentă şi totuşi eminamente demnă de dispreţ: poartă o pereche de ochelari proptiţi pe vârful nasului, care îi dau o înfăţişare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie şi chiar şi în voce are nişte inflexiuni care aduc a behăituri.
De pe ecran, Goldstein şi-a debitat, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat şi de ticălos, încât nici măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar care, totuşi, era exact atât de plauzibil, cât să-ţi dea sentimentul alarmant că alţii, cu mai puţin echilibru psihic, ar putea fi induşi în eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunţat dictatura Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia, a solicitat libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, zbierând ca un isteric despre trădarea Revoluţiei – totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi termeni din Nouvorbă; ba chiar, mult mai mulţi asemenea termeni decât foloseşte orice membru al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene – rânduri peste rânduri de bărbaţi solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri până în primul plan al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a Duşmanului Poporului. Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el pro¬voacă automat frică şi mânie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relaţii de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sunt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sunt – în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă niciodată nu slăbeşte, întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se lasă seduşi de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăţia – cică aşa s-ar numi. Umblă şi unele vorbe, şoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein şi care ar circula clandestin pe ici, pe colo. Este, din câte se spune, o carte fără un titlu anume. Lumea vorbeşte despre ea – dacă are curajul să vorbească – spunându-i, pur şi simplu, Cartea. Dar asemenea lucruri nu le afli decât din nişte zvonuri vagi. Nici Frăţia, nici Cartea nu sunt subiecte despre care un membru al Partidului s ă vorbească, dacă poate să le ocolească.
În al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, făcând eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la faţă, iar gura i se deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Până şi chipul aspru al lui O’Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflându-i-se şi tremurând, ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaş. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe: „Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!” – si, la un moment dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic, într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi ceilalţi şi că izbea violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.
Un extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera. Şi totuşi, furia care te cuprinde în asemenea momente este o emoţie abstractă, fără un azimut precis, pe care o poţi comuta de la un obiect la altul, ca pe flacăra unei lămpi de sudură. Aşa se face că vine câte un moment, în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid şi spre Poliţia Gândirii; în asemenea momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran, alungat şi batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului şi al logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine şi el la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spune despre Goldstein i se pare şi lui că este adevărul adevărat, în asemenea momente, ura lui secretă faţă de Partid se transformă în adoraţie, iar Fratele cel Mare se înalţă precum un turn protector, neînfricat şi de neînvins, care stă ca o stâncă în calea hoardelor Asiei, pe când Goldstein, deşi se spune că este izolat şi neajutorat, deşi însăşi existenţa lui rămâne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor sinistru, capabil, prin simpla forţă a vocii sale, să demoleze edificiul civilizaţiei.
Uneori, Winston reuşeşte chiar să-şi orienteze ura în cutare sau cutare direcţie, printr-un act de voinţă. De pildă, azi-dimineaţă, cu acel gen de efort cu care îţi smulgi capul de pe pernă în toiul unui coşmar, şi-a mutat ura de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte i-au trecut nişte halucinaţii vii şi frumoase: se făcea că o bătea cu un bulan de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp în pielea goală şi o ciuruia cu săgeţi, ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o viola cu bestialitate şi că-i tăia beregata chiar în momentul când ejacula înăuntrul ei. Şi totuşi, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: şi-a dat seama de ce o urăşte atât de tare. O urăşte pentru că e tânăra, drăguţă şi fără sex, pentru că ar vrea să se culce cu ea şi ştie că n-o să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple şi frumoase, care parcă te roagă s-o cuprinzi cu braţul, nu este nimic altceva decât eşarfa aia roşie odioasă, simbolul agresiv al frigidităţii.
Ura şi-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul -mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încât unii spectatori din rândul întâi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în acelaşi moment, fiecare a scos câte un oftat adânc de uşurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustaţa neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât nişte vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una câte una, dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriaşe:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA ESTE PUTERE
Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran câteva secunde, ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a întins braţele spre tele-ecran, scoţând un murmur tremurat, care suna ca un fel de „Mântuitorul meu!”, după care şi-a îngropat faţa în palme. Se vedea clar că se ruga. Deodată, brusc, întregul grup de spectatori au început s ă intoneze, profund, încet, ritmat: „Fra-te!… Fra-te!… Fra-te!…” – o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, foarte lent, cu pauze mari între prima şi a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se auzea tropăit de picioare goale şi duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de emoţie covârşitoare, într-un fel, este un imn adus înţelepciunii şi măreţiei Fratelui cel Mare, dar, mai mult decât atât, este un act de auto-hipnoză, de înăbuşire intenţionată a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se pare, ori de câte ori îl aude, că-i îngheaţă maţele, în timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte şi el la delirul general, dar această scandare subumană „Fra-te!… Fra-te!…” îi dă fiori de fiecare dată. Evident că scandează şi el alături de toţi ceilalţi; ar fi imposibil să procedeze altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii feţei, a face exact la fel ca toată lumea – acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de câteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda.

Frica de schimbările economice a lui Teodor Danalache

Rate si dobanzi, taxe si impozite, legi si neincetate sanctiuni (in orase), calamitati, ploi prea multe ori indelungate secete, cutremure si alte dezastre naturale (in natura). Parca Dumnezeu a parasit lumea. De fapt, in realitate, in virtutea libertatii de a-L putea nega pe Dumnezeu, noi l-am parasit pe El si L-am izolat afara din viata noastra si din lume, iar urmarile se vad din ce in ce mai bine.

Recent, am gasit un frumos cuvant, posibil al Parintelui Arsenie Boca: „Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere si pana la moarte.”

Frica este o cadere din credinta, din nadejde si din dragoste. Cine iubeste pe Domnul, trebuie sa alunge de la el frica de cele ale lumii, de schimbari politice, economice si sociale.

Dragostea de Dumnezeu alunga frica de schimbarile din lume, iar frica de schimbarile din lume alunga dragostea fata de Dumnezeu. Domnul trebuie sa fie singurul de care ar trebui sa ne fie frica, ca nu cumva sa Il pierdem cu pacatele si cu rautatea noastra.

Domnul ne arata neincetat ca El are puterea sa faca toate !

Faptura mainilor lui Dumnezeu nu poate fi instrainata de purtarea Lui de grija. Oare ce Creator ar putea sa isi paraseasca creatura adusa la fiinta din iubire?!

Toate cartile Sfintei Scripturi ne arata purtarea de grija a lui Dumnezeu. Lumea insa l-a izolat pe Domnul intr-un loc mult prea indepartat pentru a mai avea grija de ea. S-a ajuns sa se vorbeasca despre “moartea lui Dumnezeu”. Si aceasta gandesc din ce in ce mai multi oameni, daca e sa privim spre faptele lor de zi cu zi.

Omul a uitat invitatia lui Dumnezeu de a-I cere Lui tot ce are nevoie, facuta in repetate randuri: „Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 27). „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinta” (Luca 1, 37). „La oameni lucrul e cu neputinta, dar nu la Dumnezeu. Caci la Dumnezeu toate sunt cu putinta” (Marcu 10, 27). „Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta” (Matei 17, 20).

Intreg Vechiul Testament este o istorie duhovniceasca, o istorie in care purtarea de grija a lui Dumnezeu strabate vremea precum un fir rosu. Prin mana lui Moise el a saturat poporul in pustie, scotand apa din piatra, iar din cer daruind mana si prepelite.

In vremea lui Sfantului Ilie, vaduva din Sarepta Sidonului, aratand mila fata de un om infometat (insusi Ilie), s-a saturat, dimpreuna cu fiul ei si cu Ilie, „o buna bucata de vreme” cu „o mana de faina si putin ulei”, pana ce a dat Domnul ploaie pe pamant.

Toate se savarsesc din mila si cu puterea lui Dumnezeu. „De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste” (Psam 126, 1). Cu toate acestea insa, omul se crede singur conducator al lucrul mainilor sale, singur pazitor al vietii sale, singur ingrijitor al viitorului sau.

Omul munceste, dar Domnul binecuvinteaza lucrul mainilor sale, spre rod bun. Omul sadeste si ingrijeste plantele, dar Domnul le creste. Omul isi da silinta, iar Domnul ii da priceperea. „Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac este mila Lui. (…) Cel ce da hrana la tot trupul, ca in veac este mila Lui” (Psalm 135).

Mantuitorul Insusi, fiind ispitit in pustie, cu bogatie si slava mare inaintea oamenilor, de catre diavol, zice: „Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Astfel, ni se arata cum ca pentru nimic omul nu trebuie sa il uite pe Dumnezeu, nici chiar la nevoie, caci atunci e perioada de incercare, iar nu parasire.

Domnul nostru Iisus Hristos are putere asupra fapturii Sale, el inmultind de mai multe ori painile si pestii, spre saturarea minunata a celor flamanzi de cuvintele Sale, care uitasera de cele ale trupului. Faptura se supune celui ce a creat-o pe ea, iar cei ce Il cauta pe El „nu se vor lipsi de tot binele”, caci Domnul a saturat multime de oameni cu „cinci paini si doi pesti” (Matei 14), iar alta data cu „sapte paini si cativa pestisori” (Matei 15).

Sa nu uitam nici de pescuirea cea minunata cand, dupa o seara de osteneala in care nu prinsesera nimic, ascultand Apostolii pe Hristos si aruncand inca o data mrejele, abia de le-au mai putut aduce la mal de multimea pestilor (Ioan 21). Hristos arata Apostolilor si, prin ei, noua tuturor, cum ca El are puterea de a purta de grija oricui Il asculta, Il iubeste si isi pune nadejdea in El.

Solutia in problemele financiare, economice si sociale !

„Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 31-33).

Nadejdea in Dumnezeu este singura cale spre odihna si mantuire, atat in aceasta viata, cat si in cea vesnica. Sa credem ca Domnul poate si vrea sa ne dea toate cele bune, sa nadajduim ca ni le putem dobandi oricand, sa avem dragoste intreaga fie de le dobandim, fie de nu le primim, ca unii care slujim Unuia care stie mai bine decat noi ce ne este de folos si ce nu.

Nimeni nu cere omului sa nu se ingrijeasca de cele ale zilei, ori de bunastarea copiilor, ori de pastrarea serviciului, ori de altele asemenea, insa de cele mai multe ori, acestea ajung sa cuprinda intru totul inima si viata de zi cu zi a omului. Cand Domnul nu mai incape in „agenda zilei” noastre, atunci El ne lasa cu cele pe care le-am ales a le face. Si nu ne este bine.

In viata de zi cu zi trebuie sa urmam un fel de invers proportionalitate. Cu cat vor scadea mai mult veniturile si cu cat se vor ingreuia mai mult taxele si impozitele, cu atat mai mult sa alergam noi la Domnul, la rugaciune si la pocainta, la dragoste si la iertarea celor ce ne gresesc noua. Cu cat va fi mai greu pentru trup, cu atat trebuie sa ne ingrijim mai mult de suflet, ca printr-un suflet odihnit si intarit, sa sprijinit si un trup temator si incercat.

Nadejdea omului in Dumnezeu, in Cartea Psalmilor !

Fericiti toti cei ce nadajduiesc in El. (Psalm 2, 12) Minunate fa milele Tale, Cel ce mantuiesti pe cei ce nadajduiesc in Tine de cei ce stau impotriva dreptei Tale. (Psalm 16, 7) Spre Tine am nadajduit, sa nu fiu rusinat in veac, nici sa rada de mine vrajmasii mei. (Psalm 24, 2) Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa? De s-ar ridica impotriva mea razboi, eu in El nadajduiesc. (Psalm 26, 1-2, 6) Domnul este ajutorul si aparatorul meu, in El a nadajduit inima mea si mi-a ajutat. (Psalm 27, 9) Spre Tine, Doamne, am nadajduit, sa nu fiu rusinat in veac. (Psalm 30, 1) Pe cel ce nadajduieste in Domnul, mila il va inconjura. (Psalm 31, 11) Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc in El. (Psalm 33, 21) In Dumnezeu am nadajduit, nu ma voi teme: Ce-mi va face mie omul? (Psalm 55, 4) Nu nadajduiti spre nedreptate si spre jefuire nu poftiti; bogatia de ar curge nu va lipiti inima de ea. (Psalm 61, 10) Mai bine este a nadajdui in Domnul, decat a nadajdui in capetenii.  (Psalm 117, 9) Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce nadajduieste intru Tine. (Psalm 83, 13)

Cărarea împărăției a părintelui Arsenie Boca

Ce urmarește Dumnezeu
Pana la judecata din urma, mantuirea se poate dobandi oriunde; si pe campuri de bataie; si se poate dobandi si in iad; si se poate pierde oriunde, si in manastire, si in ceata Sfintilor Apostoli, si s-a pierdut si-n Rai. Talharul, rastignit pentru faptele sale, a sarit de pe cruce in Rai si Lucifer ca fulgerul a cazut din Ceruri. Orbul din nastere capata vederea si a vazut pe Dumnezeu si a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicand ca-I pacatos si are drac. Cereau semn si umblau sa omoare pe Lazar cel inviat a patra zi din morti. Orbirea rautatii, stand de-a pururea impotriva Adevarului, nu are leac, dar are pedeapsa. De aceea infruntand mania, a zis ca vamesii si pacatoasele vor lua-o inaintea „dreptilor” in Imparatia Cerurilor, si ca se face bucurie in Ceruri, pentru un pacatos ce se intoarce.
Aceasta intoarcere urmareste Dumnezeu sa ne-o castige, insa nu poate daca nu ne invoim si noi. De aceea ne poarta pe tot felul de cai, si ne cheama cu tot felul de surle si, daca trebuie, ne graieste si cu tunul.
Ceea ce urmareste Dumnezeu in tot chipul este mantuirea sau intoarcerea noastra duhovniceasca spre El si Acasa, chiar daca mai ramanem si in viata aceasta. Oamenii insa, legati in nestiinta, scurti la minte si slabi in credinta, urmaresc viata pamanteasca si toata mahnirea lor e pentru trupuri (Intelepciunea lui Isus Sirah 41, 14). Cat tine forma aceasta de viata, oamenii vor fi amestecati: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii ii mai tine in randuiala si oamenii fara nici un testament, oamenii faradelegii si ai neoranduielii fara leac, care sunt fiii celui rau.
„Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase tinde de buna voie spre Harul dumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela ce nu-i indragostit de acestea e tras de la pacat impotriva voii lui, si lucrul acesta il face judecata cea dreapta, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin Providenta, cel de-al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de Judecata sa ajunga la osanda.” (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, Intrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).
Drept aceea, pana ce nu vom ajunge la aceeasi parere cu Dumnezeu despre viata noastra pamanteasca, precum si despre cealalta, de pe celalalt taram, nu vom avea liniste in suflet, nici unii cu altii, nici sanatate in trup si nici in oranduirea omeneasca. Trebuie sa ne plecam intelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmareste intelepciunea noastra, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecam capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea capatam linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Caci El e Stapanul vietii si al mortii, de El asculta zidirea si de El se teme iadul, si din porunca Lui asculta dracii de Satana al lor. „Toti locuitorii pamantului sunt nimica inaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului si cu locuitorii pamantului, si nimeni nu poate sa stea impotriva maniei Lui, nici sa-i zica: Ce faci?” (Daniil 4, 32).
Cand a vrut sa mantuiasca pe Adam si cu toti dreptii, din iad i-a scos si poate sa scoata din ghearele mortii pe oricine vrea. De aceea au si zis Parintii, mangaind pe oameni: „Ca pacatos ca un drac de-ai fi, nu deznadajdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindca oricine, care in primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului isi va mantui sufletul sau, caci, in ce-l va afla moartea in aceea va fi in veci. Iata de ce, nestiindu-ne sfarsitul, suntem datori a ne afla mereu in pocainta, ca intr-insa sa fim socotiti in veci. Amin.
Ceasul primejdiei
Multime de oameni insa nici grija nu au de cuvintele chemarii acesteia, oricat le¬ar vedea cu ochii si-ar trece prin ele. Daca nici dupa asprimea unor atare chemari, care ustura pielea vietii, oamenii totusi nu se intorc la Dumnezeu, viata incepe sa fie in primejdie: incep necazurile mortii, surlele chemarii a patra.
Viata o avem de la Dumnezeu: Prin El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17, 28). Adica Dumnezeu este izvorul, sustinatorul si rostul sau destinul vietii noastre. Daca mergem asa, potrivit acestora, avem viata asigurata de Dumnezeu, iar daca nu urmam asa, ci incalcim viata noastra in toate faradelegile si spurcaciunile, care indracesc si sufletul si trupul si o ducem asa vreme indelungata, atunci Dumnezeu – dupa greseala noastra – se desface de viata noastra. Totusi nu se desface indata dupa greseala, ci rabda o vreme ratacirea omului, a fiului Sau mai mic, in tot chipul chemandu-l, pana in sfarsit deznadajduieste de mantuirea multora(?!).
Iar moartea o avem de la ucigasul. Deci, cand oamenii se baga cu totul in voile dracilor, viata le e in primejdie si primejduiesc si pe altii. Iar de se leaga ca robii cu inima de lumea aceasta si de voile trupului, cele impotriva firii, mintea li se stramba, incat nu mai deosebesc adevarul de ratacire; atunci Dumnezeu se indeparteaza din mintea, din inima si din vointa lor si ajung ca nu vor sa mai stie de Dumnezeu si asa vine osanda la moarte, si asa vine prapadul in fiecare rand de oameni. Intai e moartea sufleteasca a ateismului, a necredintei, pe urma se arata si moartea din afara a trupului, dupa vrednicie si spre intelepciunea multora.
La inceput oamenii traiau mai mult. „Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit.” (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, inmultindu-se oamenii pe pamant, s-a inmultit si stricaciunea, desfranarea, in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup. Si a zis Dumnezeu: „Nu va ramanea Duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup, deci zilele lor sa fie numai 120 de ani” (Facere 6, 3). Iar dupa trecere de vreme si inmultirea faradelegilor intre oameni, David zice: „Toate zilele vietii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai in putere 80 de ani; iar ce este mai mult decat acestia, nu-i decat osteneala si durere” (Psalm 89, 10).
Asa era in vremurile de demult. Astazi, multimea bolilor si desimea razboaielor mult a mai scurtat viata oamenilor.
Noi nu mai suntem sub imparatia legii vechi, ci in Imparatia Harului castigat noua de Mantuitorul Hristos ca sa ne mantuim. Dar daca nepriceputul de om se tine impotriva lui Hristos, de dragul faradelegilor, cade din Har sub lege, si asa atarna asupra lui pedeapsa cu moartea napraznica, ce se implineste prin razboaie si nenorociri, intocmai cum scrie la lege:
Cel ce bate pe tatal sau sau pe mama sa sa fie omorat (Iesire 21, 15).
Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat (Iesire 21, 17). Cine nu asculta de preoti, unul ca acela sa moara (Deuteronom 17, 12). Paziti deci ziua de odihna, caci ea e sfanta pentru voi. Cel ce o va intina, acela sa fie omorat. Tot cel ce va face intr-insa vreo lucrare, sufletul acela sa fie starpit din poporul Meu (Iesire 31, 14).
Pe vrajitori sa nu-i lasati sa traiasca (Iesire 22, 18).
Tot cel ce se impreuna cu dobitoacele sa fie omorat (Iesire 22, 19).
La nici o vaduva si la nici un orfan sa nu faceti rau! Iar de le veti face rau si ei vor striga catre Mine, voi auzi plangerea lor, si se va aprinde mania mea si va voi ucide cu sabia, si vor fi femeile voastre vaduve si copiii vostri orfani (Iesire 22, 22-24).
Daca insa va ucide cineva cu viclesug si cu buna stiinta pe aproapele sau, sa fie omorat.
Tot cel ce va munci in ziua odihnei sa fie omorat (Iesire 31, 15).
Cel ce scoate sabia, de sabie va muri si va pieri (Matei 26, 52).
Cei ce se impartasesc cu nevrednicie, furand Sfanta Impartasanie, inca se fac vinovati de moarte. Despre ei inca zice Sfantul Pavel: „Multi dintre voi sunt slabi si bolnavi si o buna parte mor” (I Corinteni 11, 30).
Toti insa care cu buna stiinta fac unele ca acestea fara sa se pocaiasca, vor muri in faradelegile lor, in morti napraznice. Pentru ca: „Focul si grindina, foamea si moartea, dintii fiarelor si serpii si sabia izbanditoare, toate acestea spre pedeapsa sunt facute, ca sa piarda pe cei necredinciosi”.
Primul care a furat Sfanta Impartasanie a fost Iuda, fiul pierzarii, care s-a spanzurat si a cazut din spanzuratoare de si-a spart capul, ia crapat pantecele in doua si i s-au varsat toate maruntaiele, luand astfel plata faradelegii sale (Fapte 1, 18).
Iata ce lucruri trebuie sa scoatem din noi si dintre noi, ca acestea aduc ceasul primejdiei de moarte si sabia atarna nevazut asupra vietii. Iar daca in loc de indreptare, pentru care ne da Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi insa totusi ne indaratnicim cu mintea impotriva vointei lui Dumnezeu, se intampla ca, plinind masura faradelegilor, cade sabia si se implanta in capul care nu mai are minte.
Socotelile intelepciunii cu moartea
Cand nu mai raspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptatii Sale, cand, spre pedepsirea rautatii, ingaduie razboaiele. Atunci viata oricui se afla in primejdie de moarte, si a celor de acasa si a celor de pe fronturi.
Sa cercetam, intre marginile ingaduite, pricina aceasta a razboaielor, care pe multi ii spala de faradelegi in siroaie de lacrimi. Luam ca gand de ajutor de darea raspunsului vointa lui Dumnezeu, care urmareste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptati, pe cei nebagatori de seama sau potrivnici – dar totusi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii indupleca, sa vrea si ei ce vrea Dumnezeu, adica mantuirea, singurul lucru cu adevarat de trebuinta. Al doilea gand de ajutor este primirea de mai inainte ca bun a ceea ce oranduieste si face Dumnezeu, sa ne bucuram de hotararea Lui, chiar daca nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e ca in suferinte fara de voie s-au mantuit cuviosii; tot asa si cu suferintele razboaielor, mult mai mult se mantuiesc pe fronturi, decat s-ar mantui acasa.
Obisnuit, lumea crede ca mor in razboaie cei rai si scapa cei buni. Este si nu este asa, pentru ca numai singur Dumnezeu stie si tine socoteala fiecaruia. Unul din sfinti a zis: „Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaste si le stie”. Pe urma numai Dumnezeu stie -si precum stie si face – daca pentru cineva e mai de folos viata sau mai mult ii foloseste mutarea din viata. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseste si pe cei rai, pe necredinciosi, pe cei fara nici un Dumnezeu, ba chiar si pe draci, ca printr-insii sa aduca mantuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca sa se mantuiasca si care sunt de mantuit.
Asa bunaoara, cineva incarcat de pacate, cum l-au povatuit cei trei „prieteni” ai sai, ajunge la stramtoare si nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subtiaza mintea si asa gaseste pe Dumnezeu ca pe singura scapare a sa din primejdii. Acum I se roaga pentru prima data, si poate ca niciodata. Deci, cu prilejul tarcoalelor mortii in jurul vietii sale, Dumnezeu in atotstiinta Sa, vazandu-l ca s-a indreptat pe calea buna pentru toate zilele vietii lui, pe care le-ar mai avea de trait – daca ar fi cuminte – in chip nevazut si minunat il scapa de moarte sigura. Daca insa il stie, ca mai tarziu ar avea o pocainta si mai buna, il va ingadui prin mai multe si mai grele primejdii, scapandu-l de fiecare – caci necazurile spala petele pacatelor de pe haina noastra nevazuta -si mai tarziu il scoate din topitoarea suferintelor, fie spre viata cea fara de trup, fie intorcandu-l spre viata pamanteasca, ca pe un inteleptit.
Pe cei ce insa n-au statornicie in bine si iarasi s-ar intoarce la rele, uitand fagaduinta ce-au facut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viata cea desarta, atunci cand dupa stiinta lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai buna pocainta din viata lor, ca in aceea sa se ocroteasca in veci fara de sfarsit. Acestia asa-s mai de castig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu o cat de cata pocainta.
Pentru cei ce trecuti prin suferinte au castigat intarire si statornicie spre bine si printr-insii stie Dumnezeu ca ar dobandi mantuirea si a altora, pe acestia ii scapa si-i intoarce iar acasa. De cumva iarasi se dedau stricaciunii si ingramadirii de pacate, iarasi ii cheama la scoala. Si asa face de cate ori trebuie si cu toti cati trebuie.
Cu cei rai si, dupa stiinta lui Dumnezeu fara intoarcere, printre alte nestiute taine, are si aceste doua socoteli: s-au ii pierde in graba, in chip napraznic, ca sa nu-si mai inmulteasca relele, si asa mai usor sa se osandeasca; sau ca prin rautatea lor vrea sa rasplateasca, sa ispaseasca, sa intoarca, sau sa mantuiasca pe oarecare din cei de acasa, mai zabavnici la pocainta sau indaratnici la sfatul si la rugamintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viata cea desarta, fie stiindu-i ca ar avea sa cada mai tarziu, tinzandu-si la faradelegi mainile lor -si asa-si ingreuiaza sau isi pierd mantuirea lor – fie ca, placuti fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare si i-a aflat Lui-Si vrednici, precum scrie:
1. 1. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si nu se va atinge de dansele munca.
2. Parutu-s-a in ochii celor nepriceputi ca dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume e o mare pedeapsa,
3. Si mergerea lor de la noi sfaramare, iar ei sunt in pace.
2. 4. Chiar daca in fata oamenilor au indurat munci, nadejdea lor e plina de nemurire,
3. 5. Si putin fiind pedepsiti, mare rasplata vor primi, ca Dumnezeu i-a incercat pe dansii si i-a aflat Lui-Si vrednici.
4. 6. Ca aurul in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga, asa i-a primit.
7. Straluci-vor in ziua rasplatirii …
Iar daca sunt cate unii rai fara de leac si nu patesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie ca i-a lepadat Dumnezeu si-i lasa sa se desavarseasca in rele, ca sa ia osanda vesnica, – precum s-a spus la cele pentru Saul.
O taina a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toata rautatea tuturor, aici si numaidecat; precum nici nu slaveste bunatatea tuturor, aici si numaidecat. Ca daca ar face asa, atunci si oamenii ar face binele de frica; mantuirea ar fi de sila, iar nu o fapta a libertatii si a dragostei. Apoi, daca repede ar pedepsi tot raul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o masura omeneasca, sau cel mult ingereasca, si ne-ar da sa intelegem ca se teme de rau si-si apara stapanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul ca ingaduie railor sa-si faca de cap, si-i lasa pe oameni neinfricati de pedeapsa napraznica, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistita asupra raului, – atotputernicie, sub ocrotirea careia, prin virtutea credintei, stam linistiti si noi, primind palmele si scuiparile raului, ca pe niste marturii ale neputintei aceluia, in fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intareste cu linistea Sa.
Cu aceea ca nu pedepseste rautatea numaidecat, ii intinde ispite puternice, sa se desavarseasca si ea spre pedeapsa sigura in ziua judecatii. Iar daca totusi, uneori pedepseste napraznic vreo faradelege, o face ca sa mai puna frau rautatii intre oameni, si mai ales sa nu scada in credinta incepatorii, si sa nu se piarda dintre oameni constiinta rasplatirii dupa fapte.
Deci, ori ca rasplateste, ori ca nu rasplateste, fie binele, fie raul, un singur lucru e sigur: ca vine o rasplata sigura si vesnica, si ca biruieste binele asupra rautatii. Apoi, prin rabdarea multor nestiuti de oameni, atotputernicia si dreptatea lui Dumnezeu sfarma mereu portile iadului, cu puterea Bisericii vazute si nevazute.
Oricat ni s-ar parea de neobisnuit, dar adevarul acesta ramane: „Ca ne-a trimis Dumnezeu in lumea aceasta, ca sa ne invatam a ne lepada de ea si s-o cautam pe cea adevarata”.
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afara de pacat -si nu este moarte; ei trebuie fericiti si urmati cu aceeasi lepadare de sine si de viata, oricand vremea ne-ar cere-o.
Deci nu sunt de plans decat necredinciosii care s-au stins in necredinta, ca niste instrainati si potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine sa se stie ca viata in primejdii pe multi i-a scos din numarul mortilor si i-a primit Dumnezeu din bratele mortii in Imparatia vietii. Amin.
Cursele
Unii isi taie mintea in Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa-l iubesca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa unul ca acesta, ca a cazut la lauda straina si ca in credinta lui s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa.
Vicleanul baga de seama ce face Dumnezeu si face si el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite si el; trimite Dumnezeu vedenii, se arata si el; propovaduieste Dumnezeu iubirea de oameni fara deosebire si margini, propovaduieste si el. Cu un cuvant: contraface tot ceea ce face Dumnezeu si da pe rapa de oameni cu multimea inselaciunilor. S-a facut de-o indrazneala nemaipomenita, incat si lumina dumnezeiasca o contraface, nu in intelesul ca s-ar putea apropia sa strambe adevarata lumina, caci l-ar face scrum si nu poate sta intr-insa, ci naluceste si el o lumina, cu care naluceste pe cine poate si pe cine vede ca umbla cu indrazneala dupa daruri dumnezeiesti, inainte de dobandirea smereniei statornice.
De aceea e bine sa lamurim, dupa putere, si acest ucigas viclesug al nalucilor, fiindca de la o vreme incoace multi se ivesc si multa tulburare fac printre oameni. Iata cum vine cursa aceasta:
Vicleanul are doua feluri de momele, dupa iubirea omului, care inclina, fie spre pierzare, fie spre mantuire. Este si-o „ispita a mantuirii” in care au cazut multi inselati, zicand ca-s mantuiti, cand de fapt ei n-au savarsit de fapt nici alergarea si nici dupa lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este si ispita muceniciei. In toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile inguste, care spun ca nu mai au nimic de facut, decat sa creada si sa se socoteasca a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte naluci ale mintii inselate. Au si ei o osteneala, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire inainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu.
Deci, nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca.
Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire imbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Avand acestia iubirea fara de minte, pe care vor s-o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-l amageasca desavarsit, ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i prapadeasca. Astfel, cand atarna de Dumnezeu o atare pedeapsa peste un oarecare, il cerceteaza Satana luind chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete, ii tranteste o lauda cu care-l castiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa „placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De-acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita, prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum puiul de drac al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca omorand pe cei ce nu cred in el, i se va parea ca face slujba lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a inselat pe el).
Cand stai de vorba cu cate unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si un sarit la minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi, toate mestesugurile vicleanului trebuie sa-ti dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, cel mai adesea, e caderea la lauda cu care tatal minciunii si-a amagit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atata osardie cel amagit la minte. Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile.
O marturie din Scriptura a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinosi din zilele lui Ilie si a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile si moartea ce-l va ajunge in zilele urmasilor sai (3 Regi 22).
Duhul care a iesit si-a stat inaintea fetei Domnului si s-a facut duh mincinos in gura proorocilor, caruia i-a zis Domnul: „Du-te si fa cum ai zis”, e acelasi care a cerut de la Dumnezeu sa cerce pe Iov (Iov 1).
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, Satana ii cerne pe oameni, si-i culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, numai sa-i prinda, ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovedanie a Bisericii. Caci patima aceasta face pe om sa cada, lovit de sagetile laudei, si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita din socoteala smereniei.
Ca iata, pe cei ce n-aveau curatia vietii – lingaii de la curtea regelui Ahav – i-a dat inselaciunii desavarsite a regelui minciunii, si sfatul lor era minciuna si ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale.
Ca si inselatii aceia care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita, si palmuiesc smerenia, dandu-se pe ei de ceva mare: „Ilie”, „Ioan”, „Hristos”, „Fiul Omului”, „Dreptul Judecator”, si asa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru ca Dumnezeu i-a trimis sa spuna la lume . . . lucruri de care iti tiuie urechile auzindu-i, si-ti ingheata inima.
Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:
1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toti ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.
2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.
3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si sfinti.
4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.
5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.
6. Adesea au „graire in duh”, cu „duhul” care-i poarta si-i invata.
7. Nu vor nici in ruptul capului sa-si controleze prin preoti cele auzite de la „duhul” lor.
8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si si Sfanta Cruce, batand metanii, sarutand icoane, ba si Sfanta Impartasanie luind-o si jurandu-se ca sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.
9. Fac pe proorocii si imprastie spaima intre oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravedere a „duhului” care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului, si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. In numele „dumnezeului” lor, sunt in stare sa omoare un om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de-o atare ascultare, iar Fines a si facut aceasta si i s-a socotit aceasta ravna pentru Dumnezeul sau (Numerii 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la ucidere de om, a cercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Teroristi ai sufletelor simple.
11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucruri fara nici o legatura. Talmacesc gresit, stramba adevarul si propovaduiesc din Scripturi, mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea din urma sfaramare si sarire a mintii.
12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca. Nu-i blandete pe chipul lor. Nu-i ocaram ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (2 Petru 1, 20).
Totusi, pe cat se poate, sa incercam a-i intelege, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugurile vicleanului.
E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intra vrajmasul in cetate; adica prin cele de-a stanga. Cand vede ca nu poate amagi pe un om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si-a iubirii virtutii si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezeste la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parerea mare despre sine, precum ca pe el il trezesc ingerii la pravila. Sau daca cel ochit spre inselare nu-i chiar asa de virtuos, ii mai ingaduie sa pipe, sa bea, zicandu-i gandurile ca-i trebuie putere, si nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat, aratandu-i-se in chipul lui Hristos si spunandu-i „Pentru dumneta mai rasare soarele!”. Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el e Fiul Omului din Scriptura si Dreptul Judecator, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului.
Deci, ca sa intelegem mai bine lucrul acesta subtire si rostul pentru toti al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda si Ioan. Amin.

Isaia 5 – Via neroditoare
1. Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă.
2. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă.
3. Şi acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători intre mine şi via mea.
4. Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?
5. Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare.
6. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea.
7. Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.
8. Vai vouă care clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiţi numai voi stăpânitori în ţară!
9. Urechile mele au auzit de asemenea acest jurământ al Domnului Savaot: „Jur că aceste case multe, mari şi frumoase, vor fi pustii şi nimeni nu va mai locui în ele.
10. Zece pogoane de vie vor rodi un bat, şi un homer de sămânţă, numai o efă”.
11. Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin!
12. Cei care doresc, la ospeţele lor, chitară, harpă, tobă, flaut şi vin ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale.
13. Pentru aceasta poporul meu va fi dus în robie fără să bage de seamă, mai-marii săi vor fi doborâţi de foame, iar gloata se va usca de sete!
14. De aceea şi iadul şi-a mărit de două ori lăcomia lui, căscat-a gura sa peste măsură; acolo se vor coborî mărirea Sionului şi gloatele sale, chiotele de veselie…
15. Omul cel muritor va fi smerit şi umilit şi ochii celor mândri vor fi pogorâţi.
16. Dar Domnul Savaot este mare prin judecata Sa şi Dumnezeul cel sfânt este sfânt prin dreptatea Sa.
17. Oile vor paşte în voie, iar străinii se vor hrăni în locurile mănoase, lăsate de cei bogaţi.
18. Vai de cei ce îşi atrag pedeapsa ca şi cu nişte frânghii şi plata păcatului ca şi cu nişte ştreanguri,
19. Căci ei zic: „Grăbească Domnul să-Şi facă lucrul Său curând, ca să vedem şi să se plinească planul Sfântului lui Israel, ca să-l cunoaştem”.
20. Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!
21. Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!
22. Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare!
23. Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept!
24. Pentru aceasta, după cum paiele sunt mistuite de foc şi iarba uscată de flăcări, aşa rădăcina lor va fi topită ca pleava şi floarea lor va fi spulberată precum este cenuşa, căci au călcat legea Domnului Savaot şi au nesocotit cuvântul Sfântului lui Israel!
25. De aceea, mânia Domnului s-a aprins împotriva poporului Său! El întinde mâna Sa spre el, îl loveşte şi munţii se clatină. Cadavrele lor sunt ca gunoiul pe cale. Cu toate acestea mânia Lui nu se domoleşte şi mâna Lui stă mereu întinsă
26. Şi va ridica steagul pentru un popor de departe şi îl va chema de la capătul pământului. Iată-l că se zoreşte şi vine.
27. Nimeni din ai lui nu va obosi, nici va boli, nu va dormita, nici va adormi; nimeni nu-şi va descinge brâul şi nici cureaua încălţămintei lui nu se va rupe.
28. Săgeţile lor sunt ascuţite şi arcurile lor gata să tragă. Copitele cailor sunt ca şi cremenea cea tare, roţile căruţelor sunt ca o furtună.
29. Strigătul, strigăt de leu, răcnesc ca puii de leu, mugesc şi apucă prada, şi nimeni nu poate s-o scape.
30. În vremea aceea fi-va împotriva lui un vuiet ca vuietul mării. Toţi vor arunca privirea spre pământ şi iată: întuneric şi strâmtorare; lumina se va întuneca întocmai ca o noapte, fără să se mai ivească zorile!

Comentariu bisericadinsuflet:

Multă vreme m-am întrebat, ca și unii dintre prietenii mei de suflet, ce doresc „elitele”, acei oameni, acea organizație care conduce cu o mână nevăzută omenirea?

În paranteză fie spus, cel care nu crede în acest moment că cineva conduce destinele omenirii spre noua ordine mondială, afirmată deja sus și tare de toți liderii politici, economici și spirituali ai lumii, este cel puțin inocent. Cine crede că Putin, Obama, Hu Jintao, Papa Benedict, Merkel, Sarkozi, Ahmadinejad, ca să numim doar o parte dintre ei, ar renunța de bună voie la putere, cedând-o unui for superior, dacă acesta nu ar exista? Al nostru „iubit” președinte cedează de bună voie o parte din suveranitatea României, alături de alți șefi de stat?

Până nu am citit cartea lui Orwell (după ce am găsit multe referiri la ea pe internet) nu am avut un punct de referință. Dar acolo se spune clar: sistemul dorește puterea pentru ceea ce reprezintă ea. Pentru supraviețuirea sistemului, chiar dacă aceasta înseamnă nenorocirea sau moartea celor car îl compun. Un sistem de putere pur, care să conducă societatea. Ceva abstract, o idee, care să conducă ceva real, oamenii, indiferent ce înseamnă asta pentru ei. Modalitatea prin care aceasta devine posibilă este CONTROLUL ABSOLUT AL MINȚII individului, realizat prin dereglare psihică. Nici eu nu am conceput că ar fi posibil, măcar teoretic așa ceva, până nu am citit toată cartea. Și m-am cutremurat! Dacă ființa umană ar fi condusă la limita superioară de minte, de gândirea logico-rațională, nu am avea nicio șansă. A fost inventat sistemul perfect! Mă îndoiesc că Orwell este cel care a descoperit aceasta, dar este sigur cel care a scos metoda la lumină (nu știu dacă a făcut-o deliberat, la comandă, sau a fost o „scăpare” – iar la nivelul la care suntem conduși scăpări de acest gen sunt la limita imposibilului).

De ce am citat pasajul de mai sus din cartea lui Orwell, ce cuprinde semnificativ? Idea celor două minute de ură! Momente când toți strigă: Jos! Moarte! Nu aș fi dat prea multă atenție acestui aspect, dacă nu s-ar fi corelat cu mișcările din ultimele luni din întreaga lume: manifestații de protest, începând de la cele din Grecia sau Spania, cu o cauză bine definită, continuând cu cele din lumea arabă, mai mult creații ale serviciilor secrete străine decât tulburări cauzate de probleme interne, dar tot cu o cauză „palpabilă” și terminând cu manifestațiile din SUA de genul ocupați Wall Street, cele din România, sau din alte țări așa zise civilizate. Nu că cele din urmă ar avea cauze imaginare, dar momentul declanșării lor nu este cel al unor decizii dure din ultima perioadă ale conducătorilor (când s-au luat decizii mult mai dure nu a ieșit nimeni în stradă!!). Prea seamănă aceste manifestații cu minutele de ură, fără alt obiectiv decât „JOS!”. În regulă, îi dăm jos – dar pe cine punem sus??? Să dărâmi o stare de fapt, o ordine socială, fără să ai o alternativă reală este începutul anarhiei! Nu vreau să fiu alarmist prin asta, dar nici să dormim, că FMI sau UE veghează.

Celelalte trei „articole” să le numesc așa, le-am postat pentru că nu sunt la nivelul la care să cunosc cuvântul lui Dumnezeu așa de bine încât să înțeleg sensurile mai ascunse. Dar am înțeles explicațiile preoților și ale călugărilor, iar în Isaia (deși se referă la evrei, să nu uităm că prin Iisus s-a extins atitudinea Lui Dumnezeu peste toate popoarele lumii) se spune clar: poporul care nu respectă voia lui Dumnezeu, este sortit pieirii.

Aici începe adevărata „revoluție” în România – de fapt nu o revoluție ci o evoluție.

Cauza reală a celor ce se întâmplă, atât în România cât și peste tot pe Pământ este ruperea legăturilor noastre, la nivel individual, cu Dumnezeu. Acest fapt are la origine creștinarea „la normă”, fără discernământ a romanilor, la exemplul împăratului Constantin. Un gest admirabil pentru un împărat, dar „cu efecte secundare” nocive pentru creștinism, ca religie – convertirea ca modă. Dacă împăratul s-a convertit, e la modă să ne convertim și noi, chiar dacă nu credem în Iisus – nici în zei nu am crezut cu adevărat, dar ce contează. Iar astfel, cu creștini „de conjunctură”, migrați de la alte religii (era să spun partide) fără a avea însă o credință bazată pe ceva, s-a ajuns ca ideea foștilor păgâni, că de credință și jertfe se ocupă preoții, să se aplice la noii creștini. Iar de aproape 2000 de ani, la aproape toate popoarele creștine, aspectul s-a accentuat pe măsura trecerii timpului. La unii a ajuns la forma cumpărării „indulgențelor”, a plății în bani pentru iertarea păcatelor comise.

În ziua de azi efectul este mai intens, deoarece „s-a dat liber la apocalipsă”, ca să spun așa. Să fie clar – nu sunt adeptul sfârșitului lumii sau al scenariilor de box-office, dar lumea, așa cum o cunoaștem noi astăzi, are un final așteptat. Când, și mai ales care va fi acesta – DEPINDE NUMAI DE NOI!!! Aici este diferența esențială față de acțiunile anarhiste, cu scop precis de a arunca societatea în haosul de unde să apară noua ordine mondială mult trâmbițată, care să ne transforme pe noi în sclavi eterni și pe cei care conduc în stăpâni pe vecie.

Ce vă propun este să încercăm să înțelegem că:

1. Avem, la nivel individual o putere imensă, dar care este dublată de o răspundere pe măsură. Vom fi capabili să luăm înapoi suveranitatea cedată conștient conducătorilor noștri, acceptând, totodată deplina responsabilitate pentru acțiunile noastre?

2. Dacă dorim să schimbăm lumea trebuie să începem cu noi înșine. Este un adevăr care este foarte cunoscut (teoretic, declarativ), dar care este foarte puțin aplicat – presupune multe sacrificii, iar sacrificiile dor.

3. Ceea ce ni se întâmplă, la nivel individual sau ca națiune, sunt spre folosul nostru: sunt un duș rece, menit să ne trezească din amorțeala mentală și spirituală. Mulți amintesc cu admirație de atitudinea morală generală din perioada interbelică – dar fac abstracție de privațiunile îndurate, care au fost cauza schimbării.

4. Doar reîntoarcerea la Dumnezeu, în smerenie, ca fiul rătăcitor, ne poate aduce schimbarea pe care o dorim – atât în interiorul nostru cât și în societate.

Modalitatea de acțiune, pe cât de simplă, atât de eficientă, a fost arătată din perioada interbelică de către un necreștin (și-mi crapă obrazul de rușine, în calitate de ortodox): lupta pașnică a lui Ghandi pentru independența Indiei de sub dominația britanică, dar bazându-ne, în mod special, pe post și rugăciunea către Dumnezeu, pe atitudinea de fiu rătăcitor întors la tatăl lui.

Să mergem zilnic, în măsura timpului disponibil, în fața bisericilor, fără a fi ostentativi însă, și să petrecem măcar 5 minute în rugăciune sau citind din cărțile sfinte, și ruga noastră va fi ascultată. Să luăm copii și nepoții cu noi – este o revoluție a lor, căci a spus Iisus: „Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” Luca 18:16.

Este singura cale de a mai schimba ceva. Și ultima!

Dacă nu, citiți cu atenție 1984, căci asta ne așteaptă. Testul a fost făcut, iar cei care au făcut parte din partidul comunist, la nivel un pic mai înalt pot confirma. Când au spus unii că socialismul este cea mai înaltă formă de orânduire socială și că toate statele îl vor adopta, noi am râs. Acum e rândul lor!

Aspecte importante:

De ce este necesar să mergem să ne rugăm în fața bisericilor? Nu este suficient să ne rugăm acasă? – Deoarece problema întoarcerii către Dumnezeu nu mai reprezintă, în acest moment doar un aspect individual. Vom putea face față amenințărilor ce vin, conștienți că cei pe care îi iubim nu au puterea interioară de a se împotrivi? Nu îi vom avea apoi pe conștiință, știind că îi puteam atenționa și ajuta să se întărească? În special pe copii și nepoții noștri.

De ce în fața bisericilor, și nu înăuntru? Deoarece ar fi o ipocrizie din partea noastră să mergem în casa Tatălui și abia apoi să-I cerem să ne primească înăuntru cu iubire și iertare. Pocăința se face în fața ușii: „bate și ți se va deschide”. Asta nu înseamnă că nu participăm la Slujbe sau alte „activități liturgice” (îmi cer scuze dar, nu cunosc bine termenii bisericești). Ceea ce nu ne împiedică rămânerea în fața bisericilor încă 5-10 minute, după terminarea Liturghiei, pentru a-I cere iertare lui Dumnezeu și reprimirea noastră, în har, în Biserica Sa.

Care ar fi atitudinea corectă a preoților față de această (r)evoluție? În mod normal ei ar fi trebuit să o declanșeze – pentru asta I-a chemat Dumnezeu la misiunea preoției – să îi aducă pe cei rătăciți acasă. Să lase deoparte tonele de documente pe care le au de întocmit la solicitarea ierarhilor, proiectele „din fonduri europene” și să se dăruiască, trup și suflet, misiunii pe care o au față de Dumnezeu și de oameni. Că vor avea de suferit – fără îndoială. Dar nimănui nu-i va fi ușor, indiferent ce va urma.

Ar fi util să facem „publicitate” acțiunii noastre? Cea mai bună metodă este exemplul personal: dacă vom merge zilnic, aducând apoi cu noi copii, nepoții, părinții, frații și surorile, este cea mai bună cale de a-i convinge și pe alții. Este dăunătoare afișarea ostentativă, prin pancarte, a acțiunii noastre – Dumnezeu nu este impresionat de ele! Nici strigarea unor sloganuri nu ajută mai mult – ba din contră, dă motiv autorităților să recurgă la acțiuni pentru „restabilirea liniștii publice”. Oricum, pe măsură ce se alătură mai mulți acestei acțiuni colective, vor apărea reacții ale celor deranjați de faptul că ne întoarcem la Dumnezeu, în loc să ne închinăm în continuare zeului ban, conștienți că vom scăpa din sclavie.

Și, pentru că se apropie alegerile … eu voi vota așa (la toate):

Votat Dumnezeu

Dacă vor fi 20 de milioane de voturi, SIGUR SE VA SCHIMBA CEVA!

Anunțuri
  1. Rugăciune colectivă pentru salvarea României « Biserica din suflet
  2. MIȘCAREA ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ – existența ei nu este doar necesară, ci obligatorie « Biserica din suflet
  3. Marine Le Pen: „Să terminăm cu Uniunea Sovietică Europeană” « Biserica din suflet

Părerea ta ... dacă „pari” altfel

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: