Cele douăsprezece trepte ale păcatului – Părintele Cleopa

Părintele Cleopa

Păcatul, de când ia ființă în mintea omului și până îl duce pe om la sinucidere, la moarte are 12 trepte. Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu greșească! Putere de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toți dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu citiți la Psaltire: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi. Și iarăși spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeu l-a zidit pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său.
Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos și îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, sau boldul morții, și este urâciune înaintea lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului. În Sfânta Scriptură, păcatul se numește „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare.
Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie și rugăciune, el va ajunge puternic ca un leu. Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău care, furișându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Si pentru a putea scăpa de acest drac și să oprim păcatul să pătrundă în mintea noastră și-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atenției, care se naște din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezește”.
Prima treaptă a păcatului este când cineva nu vrea să facă o faptă bună. Dumnezeu a dat putere omului să facă toată fapta bună; și el, dacă nu vrea să facă fapta bună, are păcat. A doua treaptă a păcatului este când cineva face binele, dar cu scop rău. Sfântul Ioan Damaschin spune așa: „Binele nu este bine, când nu se face bine”. Bunăoară să vă dau un exemplu: Cineva postește și nu mănâncă, dar vorbește de rău și are ciudă pe cineva. Ce folosește postul trupesc, dacă n-are postul sufletesc unit cu el. Sau face milostenie, dar din avere de furat. Sau face fapta bună, dar se mândrește; amestecă cu slavă deșartă, cu mândrie. Iar i-a pierdut plata diavolul.
Deci face fapta bună, dar nu-i bună, că-i amestecată cu răul. Sau face fapta bună cu scop rău. Fapta bună făcută cu scop rău trece de partea scopului, și dacă scopul este rău și fapta bună se face rea. Dacă scopul este bun, atunci fapta bună rămâne întemeiată și bună. Tot așa, când face cineva fapta milosteniei, cu scopul de-a fi lăudat de oameni, sau rugăciunea sau postirea sau altă faptă bună, care nu privește spre slava lui Dumnezeu, ci spre alt scop oarecare lumesc, acea faptă bună este fără de suflet. Este moartă. Fapta bună are trup și suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei, iar sufletul sau viața ei este scopul, dacă scopul este bun și drept. În treapta a doua a păcatului este și lucrarea cea cu lipsă a faptei bune. Când cineva face fapta bună, dar n-o face desăvârșit, ci cu lipsă.
Toată fapta bună trebuie să se facă desăvârșită și plină, nu cu știrbire. Când fapta bună este făcută cu lipsă și nu desăvârșit, atunci ne aflăm în a doua treaptă a păcatului. Vă dau un exemplu. Când cineva se roagă lui Dumnezeu, dar nu cu mintea și cu inima, ci numai cu buzele și cu gura, răspândindu-se cu mintea la lucrurile veacului de acum. Ori se gândește la târg, ori la ceea ce mai are de făcut, ori își aduce aminte că n-a dar mâncare la animale, orice altceva. Acela este în treapta a doua a păcatului. A treia treaptă a păcatului este bântuiala lucrului celui rău. Adică atunci când vine momeala gândului celui rău în minte. Îi vine omului un gând de curvie, sau de mânie, sau de ucidere, sau de mândrie, sau de slavă deșartă, sau de viclenie, sau de zavistie, sau de ură, sau de răzbunare, sau, în sfârșit orice gând pătimaș și rău, când bântuiește mintea omului, aceasta este a treia treaptă a păcatului.
A patra treaptă a păcatului este consimțirea sau unirea. Când unim mintea noastră cu gândurile pătimașe care le-am amintit mai sus sau cu oricare alt gând de păcat. Păcatul vine întâi simplu în mintea noastră. Orice gând pătimaș, să zicem: femeie, bani, slavă, n-ar fi un păcat. Este momeala gândului simplu al păcatului. Dar când noi gândim la femeie și începem a ne unii cu gândul, oarecum cu patimă, și la bani și la slavă și la orice, am trecut atunci cu mintea în treapta a patra a păcatului. Ne-am unit cu mintea, cu gândul cel rău al păcatului. Se mai numește această treaptă și consimțire. Adică atunci când mintea începe a consimți să stea de vorbă cu gândul cel rău și pătimaș. A cincea treaptă a păcatului este lupta. Lupta se dă de aici înainte pe toate treptele păcatului. Lupta este aceea când omul a consimțit cu mintea să stea de vorbă cu păcatul, cu gândul pătimaș, gândul păcatului, și îndată, fiind pătruns de frica lui Dumnezeu, începe a lupta, a-l scoate din minte. Vede că nu-i bun. I-a venit un gând de ură, de desfrânare, un gând de răzbunare, un gând de mândrie, de trufie sau de zavistie sau de pizmă sau de răutate, și îndată, văzând că nu-i bun, începe a se lupta să-l scoată din minte. În această treaptă se încaieră la luptă trei minți. Mintea drăcească, mintea omenească și mintea sfintelor puteri. Diavolii trag mintea noastră spre rău, spre păcate; sfintele puteri sau îngerii, spre gânduri bune, iar mintea omului stă în mijloc și de bună voie se pleacă spre bine sau spre rău. În acest timp, cât mintea noastră se luptă, fie primind gândurile rele de la draci, fie pe cele bune de la îngeri, lupta aceasta în mintea omului este vrednică sau de cununi sau de pedeapsă veșnică.
După această treaptă, trece în a șasea treaptă a păcatului, care este învoirea. Dacă a cedat de bună voie după această luptă să se învoiască cu gândul pătimaș, cu gândul păcatului, a trecut acum în treapta a șasea a păcatului și trece de bunăvoie de la învoire la imaginație și începe să și le închipuie. A șaptea treaptă este păcatul cu mintea. După ce omul a primit un gând pătimaș, începe a se îndulci cu mintea. Omul de la gând începe a-și imagina păcatul. Ori își închipuie fața femeii pe care o iubea cu patimă, sau cândva a avut patimă asupra ei, ori își închipuie fața aceluia pe care-l urăște. N-ai pățit câteodată, când stai la rugăciune și e cineva care te urăște și ai ciudă pe el, parcă te sfădești cu el? Parcă dacă ar fi acolo de față i-ai zice ceva. Acum mintea este în luptă în treapta a șaptea.
Diavolii iau fața celuia ce ne urăște sau ne-a ocărât sau ne-a făcut vreun rău, și răscolesc amintirea răului care ni l-a făcut și însoțesc ținerea în minte a răului cu imaginația și dau război sufletului grozav, ori cu fața aceea ce-a iubit-o cu patimă, din partea poftitoare a sufletului, ori pe aceea pe care a urât-o sau te-a urât pe tine și ți-a făcut necaz. Sau cu banul, dacă-ți place. Îți înfățișează punga de-acum, lădița cu parale, haine multe, slavă deșartă, boi mulți, oi multe, cai mulți, avere multă, și așa mai departe. Dacă l-ai scăpat din treapta învoielii, el de acum imaginează, că dracul se numește „zugrav vechi”. Știe să zugrăvească mult mai mult decât știi tu. Până ce i-ai dat voie. Zugrăvește și femei și oameni și târguri, ce vrei. Când vei vedea că vin acestea prin imaginație, începe să-ti dea război cu idolii păcatului.
Vezi ce spune Sfânta Sinclitichia: „Idoli au stătut și m-am împotrivit!” Toate păcatele în treapta a șaptea se fac idoli. Se închipuiesc. Pe tabla păcatului mintii, al imaginației, apar: femei, oameni care ne urăsc, bani, socoteli, ți-aduce aminte din urmă, fel de fel. Și sufletul în treapta a șaptea păcătuiește cu mintea și își închipuie. Oare nu pățim noi acestea: care n-a pățit și nu pățește acestea în toată clipa? Eu, păcătosul, le pățesc; poate voi sunteți scutiți. Cine nu-și închipuie păcatul cu mintea? Și crezi că-i ușor păcatul cu mintea! Să nu crezi că-i ușor! Auzi ce spune Sfântul Efrem Sirul: „Frații mei, nu mă aruncați în negrijă, pentru păcatul cu mintea. Dacă păcatul cu mintea n-ar fi greu, nu era nevoie ca dreptul Iov, cu 1850 de ani înainte de venirea Domnului, să aducă jertfă un bou în fiecare seară”.
Pentru ce? Avea șapte feciori și trei fete, și erau tineri. Și așa de tare se temea Iov de Dumnezeu, ca nu cumva copiii lui să greșească cu gândul, încât aducea jertfe de curățire, să-i curețe pe copii de păcatul cu gândul. El nu greșea cu gândul și era înainte de Legea Veche, că era înainte de Moise. Înainte de Legea scrisă și de Legea Darului păcatul cu gândul se curățea cu jertfe. Dacă păcatul cu gândul n-ar fi greu, zice Sfântul Efrem, n-ar fi socotit Hristos, Însuși Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere și ucidere întru a urî pe fratele. Ce zice? Cela ce privește la femeie, spre a o pofti pe dânsa, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa. Iată preacurvie nevăzută! Numai cu gândul. Cela ce urăște pe fratele său, ucigaș de om este. De câte milioane de ori am omorât noi în viața noastră? De câte milioane de ori am preacurvit noi?
De câte ori am urât pe fratele, de atâtea ori am făcut ucidere. De câte ori am privit cu patimă la o femeie, sau chiar neprivind, am imaginat-o în gândul nostru și ne-am învoit cu gândul păcatului, de atâtea ori am fost preacurvari cu inima înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie pocăință amară! Strașnică! Iar omul zace într-un păcat groaznic – eu, păcătosul – nesimțirea. Din cauza nesimțirii, mi se pare că nu-s chiar așa de păcătos. Doar n-am curvit azi, n-am furat azi! De câte ori am preacurvit cu mintea și am urât pe fratele, am fost preacurvari și ucigași. Și aceasta o stabilește Însuși Dumnezeu Cuvântul.
Deci, iată, fiindcă vorbim de treapta a șaptea a păcatului, cu gândul, noi suntem preacurvari de mii de ori și ucigași. Pentru că cu gândul preacurvim și cu gândul urâm pe fratele. Ne facem și ucigași și preacurvari, și apoi ni se mai pare că suntem călugări sau chip cioplit de călugări sau momâi de pus în cânepă să se sperie vrăbiile, că avem haine lungi. Dar dracii râd de noi, că văd că în noi nu este viață și trăire, ci numai formă. Forma exterioară nu ne ajută! Deci în treapta a șaptea omul păcătuiește cu mintea prin imaginație, după ce s-a învoit cu gândul în treapta a șasea.
Treapta a opta a păcatului este păcatul cu lucrul. Treapta a opta este mai grea. De-abia în treapta a opta omul pășește la păcat cu lucrul. Unul care-i luptat de duhul curviei, sau de-al răzbunării, sau de-al iubirii de argint, sau de-al iubirii de slavă, sau de-al mândriei – că toți suferim de acestea în toată clipa – până în treapta asta s-a luptat cu gândul. De ce învață Sfinții Părinți: „paza minții, paza minții!” ? Trezvia atenției, ferirea minții de păcat? Că-i același lucru. Ori vei zice vegherea mintii, ori privegherea mintii, ori ferirea mintii, ori trezvia atenției, este același lucru. Cum ai zice: pâine, felie de pâine, bucată de pâine, fărâmătură de pâine, că tot același lucru este.
În această lucrare de pază a mintii, este o lucrare de geniu pentru călugări. De aceea spune Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie: Nimeni, care nu are paza mintii, nu va scăpa de căpeteniile tartarului în vremea morții și în vremea când trece prin vămi. Pentru ce? Dacă n-a păzit mintea, el a fost preacurvar nevăzut toată viața și ucigaș și iubitor de argint și iubitor de slavă și mândru, dar el n-a știut. El zace în adâncul păcatelor și nu le-a simțit din cauza nesimțirii. Deci, în treapta a opta, omul care s-a luptat până acum de la momeala gândului, de la consimțire, de la alegerea de a trece mai departe spre luptă, de la luptă, de la îndoială, de la păcatul cu mintea, cedează la păcatul cu lucrul.
Până aici s-a luptat el cu imaginațiile, cu închipuirile păcatului; de aici încolo, ori cade în păcat cu femeia, ori cade în păcatul malahiei, ori se apucă de strâns bani, ori urăște pe fratele lui și începe să-l bată, ori se mândrește, ori zavistuiește, ori se răzbună, ori dă în judecată pe cutare, ori se apucă de furat sau de fumat. Toate păcatele trec prin aceleași trepte și tot ce este în om rău, trece la păcatul cu lucrul, care este treapta a opta. Deci el, până a ajuns în treapta a șaptea a păcatului, s-a luptat nevăzut, iar acum trece la păcatul văzut cu lucrul. În treapta a opta a păcatului, omul cedează și începe cu trupul să săvârșească păcatul cu lucrul.
Treapta a noua a păcatului este obișnuința sau obiceiul. Un duhovnic bun, la mărturisire, știe pe cel păcătos în ce treaptă este. Dacă-l întrebi așa: „Moșule, sau mătușă, sau soră, de ce fumezi?” „Părinte, m-am obișnuit cu țigara!” Deodată îți spune că este în treapta a noua. Că el n-a căzut o dată în viață. El spune să s-a obișnuit cu țigara, că tine tabachera cam aproape. „De ce bei, moșule?” „M-am cam obișnuit, părinte, cu paharul, cu rachiul, cu vinul!” „De ce spui minciuni?” „Părinte, m-am obișnuit cu ele!” „De ce faci cutare păcat trupesc?” „M-am obișnuit cu el!” „De ce furi?” „Părinte, așa mi-i obiceiul!” Deci îl cunoști de la această vorbă în ce treaptă este, adică în treapta a noua. Acestea sunt trepte mai grele de-acum. Treapta a noua este obiceiul păcatului.
Treapta a zecea a păcatului este deprinderea păcatului, nu-i obicei. Omul în treapta a noua face păcatul din când în când, din obișnuință, dar în treapta a zecea îl face mereu; s-a deprins să păcătuiască. Treapta a zecea a păcatului este cea mai periculoasă, pentru că păcatul devine a doua fire, a doua natură. Omul fuge la cârciumă și la pahar vrând-nevrând. „Măi, da lasă-te de beție, de fumat, uite că ești bolnav! Te duci în gheenă, îți pierzi și mintea și trupul și sănătatea! Îți pierzi toate dacă mai bei! Ti-a spus și doctorul, îți spune și duhovnicul!” „Nu, domnule, m-am deprins! Eu, dacă nu beau un pahar de vin sau de rachiu, nu mai pot să trăiesc!” El îți spune singur pe ce treaptă este. „M-am desprins și nu pot”. Ori minte, vrând-nevrând; ori curvește, vrând-nevrând; ori fură, vrând-nevrând; ori bea, vrând-nevrând; ori se bate, vrând-nevrând.
De ce? Păcatul de la obișnuință a ajuns la deprindere. S-a deprins. În treapta a zecea, păcatul devine a doua natură. Este aproape ceva firesc, natural la el. Și ca să întorci un om de pe treptele acestea la pocăință, îți trebuie mai mare luptă. În treapta a șaptea, a opta, dacă a căzut o dată, se întoarce ușor. În treapta a noua mai greu, că a început să se obișnuiască. În treapta a zecea este mult mai greu să se întoarcă. S-a deprins și nu se lasă până nu face păcatul. El este cum zice marele Apostol Pavel: Cine face păcatul, este rob al păcatului. L-a robit păcatul si-l duce la lucrarea păcatului, vrând-nevrând. Deprinderea păcatului, oricare ar fi el, este foarte periculoasă, când ajunge în treapta a zecea. Ori iubirea de bani, ori desfrânarea, ori minciuna, ori fățărnicia, ori slava deșartă, ori beție, orice ar fi.
Treapta a unsprezecea a păcatului este deznădejdea. Aceasta este și mai periculoasă. Omul în treapta a unsprezecea, ce zice că nu se mai poate opri de beție, sau de muieri, sau de păcate trupești, sau de înjurat, sau de furat, sau de fumat, sau de alte răutăți, și cade în deznădejde, că el n-ar să se mai poată opri? „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă pot opri de la păcat!” Aici este cumpăna cea mai mare. Că zice: „Nimic mai rău și mai tare ca deznădăjduirea!” De aceea se spune duhovnicului: „Ia aminte, o, vânătorule de suflete, duhovnice, de la aceste trei trepte să te sârguiești să întorci sufletele mai tare înapoi: de la obișnuință, de la deprindere și de la deznădejde. Deznădejdea este lângă moarte”. Omul cade în descurajare și zice: „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă mai pot opri de la păcat!” Vede că se duce, vrând-nevrând, la păcat și cade în descurajare. Zice Sfântul Efrem Sirul: „O, răutatea satanei! Când l-a văzut pe om deprins cu păcatul, de acum cu paloșul deznădejdii bate război!” Să-l taie de la nădejdea către Dumnezeu. Taie nădejdea mântuirii cu paloșul: „Nu te mai iartă Dumnezeu, măi omule! Nu vezi că țigara n-o mai poți lăsa – sau muierea, sau înjuratul, sau beția, sau curvia, sau furtul, sau minciuna, sau răutatea, sau zavistia, sau viclenia, sau tinerea minte de rău, sau dorința de răzbunare – nu vezi că nu te mai poți opri de la ele? Nici nu te mai iartă Dumnezeu!” Bate cu paloșul deznădejdii, care este cel mai grozav păcat, adică deznădejdea de mila lui Dumnezeu, care este păcat împotriva Duhului Sfânt. Acestea se întâmplă în treapta a unsprezecea a păcatului.
Treapta a douăsprezecea a păcatului este sinuciderea. În treapta a douăsprezecea se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Iuda și cu Cain. Cain, când a căzut în deznădejde, a zis: Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta mie! În loc să ceară iertare de la Dumnezeu, a început să se sfădească: Cain, unde-i fratele tău, Abel? – Dar ce, eu am păzit pe fratele meu? În loc să zică: „Doamne, am greșit!”, s-a luat la ceartă. Iar Iuda, când a ajuns în treapta a douăsprezecea, ce-a făcut? Si văzând Iuda că Iisus a fost condamnat la moarte, mustrat de conștiință, a căzut în deznădejde și, aruncând argintii, i-a aruncat în biserică și s-a dus și s-a spânzurat. Omul cel rău, dacă mereu zace în păcate, de la o vreme culmea relelor îl duce la sinucidere, să-și ia viața, că nu mai poate suporta mustrarea conștiinței. Aici este ceea ce spune Proorocul David: Întru mustrări, pentru fărădelegi ai pedepsit pe om și ai subțiat ca un păianjen sufletul lui. Păianjenul arată deznădejdea. În treapta a unsprezecea, atâta nădejde mai are el, ca pânză unui păianjen. Olecuță de nădejde. Dacă mai vine paloșul satanei și-o taie și pe asta, fuge și se spânzură, ori se îneacă, că nu-l mai iartă Dumnezeu. Deci treapta a douăsprezecea este sinuciderea. Este ceea ce spune Apostolul Pavel: Plata păcatului este moartea.

Ce vreau să vă mai spun!  În treapta a doua a păcatului, când facem fapta bună cu scop rău, fapta bună nu este bună. Fapta bună are trup și suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Iată, eu postesc, mă rog, fac metanii, priveghez, fac milostenii, citesc cărți sfinte, stau la biserică, cânt la strană, pomenesc pomelnice, lucrez la grădină, lucrez la pădure, orice aș face eu. Lucrarea însăși a faptei bune este trupul, iar sufletul sau viața ei este scopul. Cu ce scop fac eu fapta bună? Ori este scopul iubirii de treaptă, ori al iubirii de câștig, ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de argint. Unul face treabă strașnic în mănăstire și se chinuiește să ajungă ceva în mănăstire. Vine cu un scop: „Măi, poate voi ajunge econom, poate voi ajunge stareț, poate m-o face diacon, poate m-o face preot”. Și pentru asta muncește și face treabă. Dracul i-a răpit scopul și încolo îi dă drumul: „Fă, cât de mult! Eu ti-am pus mâna pe sufletul faptei bune!” Sfântul Apostol Pavel spune: Așa alerg la țintă, la Hristos, nu cum aș bate vântul cu pumnii. Să nu ai alt scop în mănăstire când te nevoiești, decât numai mântuirea sufletului și slava lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul arată care sunt cele trei feluri de lepădări de lume:
1. Cela ce pentru iubirea de treaptă, pentru lepădarea de lume a făcut-o, ca tămâia este, care la început miroase și pe urmă scoate fum. Face el ascultare, se supune în mănăstire, aleargă, cutare, doar va ajunge el ținta carierei, care credea să ajungă el în mănăstire. Și dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i stea împotrivă, să nu ajungă, atunci nu mai miroase ca tămâia. Până atunci toți ziceau: „Măi, dar ascultător este fratele ăsta! Măi, dar smerit este, dar bine mai face treabă, dar supus este, bun”, dar nimeni nu știe în inima lui ce scop urmărește. Iar dacă nu ajunge ținta carierei sale, începe a cârti: „Pe acela l-a făcut diacon, pe acela preot; eu stau de atâția ani în mănăstire, eu am muncit mai mult decât dânsul, eu m-am jertfit; pe mine nu mă face nimic!” Începe a scoate fum tămâia noastră! Tămâia noastră nu mai miroase! Asta, fiindcă în mintea lui lepădarea de lume a făcut-o pentru scopul iubirii de treaptă.
2. Cela ce pentru iubirea de câștig, lepădarea de lume a făcut-o, ca piatra de moară este, care de-a pururea întru acelea se și învârtește. Unul vine la mănăstire să-i dea salar sau pensie, sau să i-o mărească, să fie oleacă mai mult, să mai pună olecuță la CEC. Mi se pare că Sfântul Antonie avea salar…!? – Cât avea pe lună Sfântul Antonie, că am uitat? Cam câte mii? Ce pensioară avea Sfântul Pamvo, Sfântul Sisoe? N-ați auzit? Ați citit undeva despre sfinți cu pensie și cu salar? Măi, ați citit voi despre vreun mucenic și cuvios care avea salar și pensie? Ia să spuneți! Vezi cum ne înșelăm noi!
De aceea, dacă îți dă pensie, dă-o la obște sau dă-o la săraci. Iar dacă nu ti-o dă, să nu-ti pară rău, că noi n-am venit pentru leafă aici. Dacă îți dă Hristos Raiul – și o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, este mai scumpă decât toate comorile lumii și asta nu mai moare, că are viață veșnică într-însa – ce-ti mai trebuie altceva? Cel ce pentru iubirea de câștig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară care de-a pururea se învârtește în jurul ei. Adică acasă făcea, muncea, alerga, ca să capete un ban, un salar, o pensie, să facă ceva avere, și vine în mănăstire și se învârte ca piatra de moară, tot într-acele. „Măi, să muncesc, să fac, poate mi-a mări salarul, poate îmi va da pensie mai mare, dacă o să am oleacă de vechime!” Și tot se învârte roată, ca piatra de moară.
Nu pățim așa și noi? Este bine că vorbim de păcat? Așa fac eu, păcătosul! Și eu sunt vinovat, dar vă spun. Măcar să cunoaștem meșteșugurile diavolilor. Ce crezi să eu sunt cheie de biserică? Eu sunt mai păcătos decât toți! Să vă spun și al treilea fel de lepădare de lume.
3. Cela ce pentru slava lui Dumnezeu, lepădarea de lume a făcut-o, unul ca acela până al moarte se jertfește pe sine, nimic nădăjduind, decât mântuirea sufletului.
Adică se jertfește în toate, dar n-are nevoie de nimic. N-are scop nici să ajungă mare, nici să câștige bani. Să-i dea Dumnezeu mântuire. Atât dorește. Acela-i pe drum bun, pe drumul duhovnicesc, ca un adevărat călugăr. Acela nu aleargă în deșert! „Mie să-mi dea Dumnezeu mântuire. Nu-mi trebuie nimic altceva. Că mântuirea este mai scumpă decât toate care există sub cer!” Fapta bună are trup și suflet. V-am spus. Lucrarea faptei bune, de orice nuanță ar fi, este trupul, iar sufletul este scopul.
Dacă mi-a răpit diavolul scopul, faptele bune, cât de bune ar fi, dacă scopu-i rău, trec de partea scopului. Se fac rele toate! Și invers. Dacă am face fapte rele, sau părute de oameni rele, tu dacă ai scop bun, nu-ți pasă. Cum a făcut Sfântul Vitalie, care a salvat de la desfrânare multe femei păcătoase. Toată lumea îl socotea mare curvar, dar lui nu-i păsa de oameni. Stătea cu Psaltirea toată noaptea și nu mânca, câte trei-patru zile pe săptămână nu gusta nimic și a mântuit 300 de curve.
Că la el fapta era părută rea, dar scopul era bun. Scopul era să scoată de la curvie și din iad, nu se ducea pentru păcat. Și iată că toate faptele bune ale lui au trecut de partea scopului. La moartea lui s-au făcut minuni mari, și toate femeile pe care le-a învățat să se lase de păcat, au început să spună fapta lui cea bună, așa încât astăzi ne închinăm la moaștele Sfântului Vitalie din Alexandria. De aceea, când faci o faptă bună, chiar dacă în fata oamenilor pare rea, ție nu-ti pasă, dacă ai un scop bun. Deci toată fapta bună când se face, mintea trebuie să privească la scopul ăsta: Să fie spre slava lui Dumnezeu. Așa ne învață marele Apostol Pavel: Sau de mâncați sau de beți sau altceva de faceți, toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu. Amin.

Sursa:

acvilaortodoxa.wordpress.com
www.sinaxa.net

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Părerea ta ... dacă „pari” altfel

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: